Fotbalul e sportul ideal pentru frustrați

Fiind o fire competitivă îmi place foarte mult sportul. Sporturile de echipă sunt cele care îmi acaparează atenția și mă fac să îmi doresc să le practic, dar îmi plac și cele individuale.

De mic am crescut cu fotbalul, primul meci la care am asistat a fost în 16 aprilie 1986. Un fleac, o semifinală de Cupa Campionilor câștigată de gazde. Dar, aici nu e vorba despre simpatia mea pentru Steaua.

Cred că suporterii unei echipe se împart în două mari categorii: cei care au moștenit acest statut și cei care au ajuns fani după rezultatele echipei. Eu fac parte din cea de-a doua categorie. Tatăl meu este și a fost mereu fan al fotbalului. Nu am simțit, sau cel puțin nu îmi amintesc eu, că mă „forțează” să țin cu o echipă. De obicei ținea cu „cealaltă” indiferent cine îi era alături în fața televizorului.

Am fost la câteva meciuri, atât pe teren propriu cât și în deplasare. Am stat în mai toate zonele stadionului, dar nimic nu se compară cu locul din peluză. Nord, dacă e important care dintre ele. Mergeam în galerie pentru că doar acolo mă simțeam suporter, doar acolo aveam impresia că îmi susțin echipa.

Așa e, doar aveam impresia. E greu să îți susții echipa atunci când grupul din care faci parte cântă și strigă pentru a încuraja echipa, iar restul stadionului în frunte cu șeful galerie scandează împotriva „rivalei” într-un meci internațional. E greu să te faci auzit atunci când un spectator de la tribuna 0, frustrat că jucătorul X nu a dat o pasă cum a vrut el sau cine știe ce greșeală a făcut, a început să huiduie și tot stadionul îi ia exemplu. E greu să te bucuri de un meci de fotbal atunci când tot stadionul cere demisia unui antrenor, doar pentru că nu a reușit să câștige un meci. Dar, astea sunt frustrările mele.

Suporter nu înseamnă să suporți o echipă, ci să o susții. În momentul în care profiți de un eveniment ca să întorci spatele unei echipe, nu mai ești suporter. Când rezultatele echipei nu mai sunt cele pe care le dorești și întorci spatele echipei, atunci nu ești suporter. Când o galerie rivală reușește o coregrafie la un meci  de-al tău, înseamnă că nu ești suporter, ci doar un simplu spectator. Dacă înjuri și jignești fanii celorlalte echipe, nu ești suporter, ești doar frustrat, iar asta mă frustrează și pe mine.

Ca susținător al echipei Steaua, a fost frustrant pentru mine să accept că din păcate nu (mai) avem suporteri; să accept că diferența dintre City și Steaua e atât de mare; să accept că nu putem trece de defensive aglomerate.

Pentru alții e frustrant că nu pot scăpa de un patron care nu le este pe plac. Frustrant pentru alții e că nu au meciuri la mijlocul săptămânii. Poate fi frustrant să vezi că adversarul se bagă cu toată echipa în poartă, dar unii antrenori nu se iau la trântă cu adversari care ar putea să-i „rănească”.

S-ar putea să fiu eu defect pentru că îmi doream să-și revină mai repede Dinamo pentru a avea derby-urile de altă dată, ca cel de acum, între primele două locuri. Sau poate că sunt defect pentru că mi-am dorit ca echipele românești să se califice de fiecare dată, indiferent de nume. Poate că e normal să te bucuri că X i-a dat gol rivalei de moarte într-un meci internațional și a oprit-o din a accede în finală. Poate e și mai normală sărbătorirea acelui gol la câțiva ani distanță, chiar dacă fără el, echipa ta ar fi participat în competiția la care mulți visează. Eu prefer să rămân defect și să îmi canalizez energia în a-mi susține echipele *.

* Ordinea e simplă: Steaua București, Borussia Dortmund, FC Barcelona, Tottenham Hotspur. În meciurile oficiale, proiritate au echipele din România.